Iti poti obisnui urechile cu susurul Crisurilor, poti privi fara a vedea si poti incerca să zaresti dincolo de valul munților. Vorba si fetele oamenilor sunt domoale si inmuiate de ploi. Aici plouă mai tot timpul, spun localnicii. Si te gandesti, surazand, ca traiesc ca la Londra.

Prima atestare a asezarii Valea Iadului, dateaza din anul 1406, dar oamenii se stiu aici de la rascoala lui Horea, la care stramosii lor au participat.

Alaturi de romani, traiesc maghiari, sarbi si slovaci adusi pe la 1900, la constructia caii ferate Gura Iadului-Stana de Vale si la exploatarile forestiere sau ale bauxitei.

Pe ulitele satului vuiesc uneori masini de teren, ATV-uri sau motociclete, care poposesc aici o noapte inainte de a pleca la un drum. Un drum care nu este foarte important pentru palmares. Este doar o bucurie a sufletului.

In Valea Iadului, albastrul intens al apei care se imbina cu verdele padurii de brazi si fagi, peretii abrupti si calcarosi ai muntelui, apa care se repede navalnic, copacii care te amenintă cu radacinile iesite din stanca si zapada care pastreaza urmele frigului, iti taie răsuflarea, o dată pentru că aerul este foarte tare si din nou, pentru ca inima doreste sa se bucure si ea, la fel de repede cum o face privirea.

Pasari sau iepuri trec sfidator drumul, spre oglinda Lacului Dragan, iar tu iti doresti sa nu se termine niciodata sau sa o iei de la capat. Drumul e totusi mai mult pustiu, pentru ca sunt putini cei care se aventureaza in cheile inguste ale Vaii Iadului.

Aproape de capatul lacului, dai de cascadele Iadolina, cu o cadere de apa in mai multe trepte si de Valul Miresei, ce varsa lacrimile nuntasilor care si-au pierdut mireasa chiar de pe stanca de deasupra.

Coborati in Valea Iadului pentru a descoperi Raiul!

Larisa Bracea