Undeva la 12 km de Arad, Dumnezeu a binecuvantat pamantul si a dat semn oamenilor sa inalte Sfanta Casa Sa, in care sa se nevoiasca cei ce aleg haina calugariei, dar sa gaseasca pe Domnul si mireni cu credinta in suflet. Atestata documentar pentru prima data in 1177, Manastirea Hodos-Bodrog se inalta pe locul unde, cu sute de ani in urma, un taur din turma unui pastor a scos cu coarnele, dintr-o movila de pamant, o Icoana a Maicii Domnului cu Pruncul. Timpul a trecut, iar Manastirea a supravietuit, pe rand, intereselor nobilimii maghiare, invaziei tatarilor, cotropirii turcesti, masurilor de colonizare habsburgice, dar si comunismului, ajungand sa fie cea mai veche asezare monastica, cu viata monahala neintrerupta, de pe teritoriul Romaniei. Chiar si atunci cand apele Muresului vroiau sa muste din zidurile sale, manastirea a ramas pe loc, cursul raului fiind schimbat in 1839 tocmai pentru a nu aduce atingere sfantului lacas. Acesta nu e protejat numai de ziduri din piatra, ci si de alte ziduri, mai puternice, edificate si intarite in secole de rugaciune, post, credinta, pe care nicio forta omeneasca nu le poate darama.

Vin multi oameni la Bodrog, fiecare cautand cate ceva...iertare, vindecare, pace sau poate un raspuns, un semn, o indrumare. Dar vin si pentru a multumi, a pomeni, a se bucura sau poate pentru a vorbi cu Dumnezeu. Calugarii de aici spun ca manastirea este „casa in care vietuiesc impreuna cu Dumnezeu“, asa ca e de inteles cum cei care intra cu inima curata il intalnesc pe Domnul, poate in biserica, poate in paraclis, poate in adierea vantului, poate in chipul verde al copacilor, poate in mireasma florilor din gradina, poate in cantul unei pasari, poate in ochii icoanelor, poate in inima de piatra de pe zid, poate in ei sau in cel de langa ei. Odata ce ai patruns pe poarta manastirii, devii parte a unui intreg, te conectezi automat la vibratia locului si cu toti ceilalti veniti intru Domnul. La Bodrog ai mereu sentimentul ca nu esti singur, iar daca inveti sa fii atent, aproape simti cum circula curentii de Lumina prin legaturile nevazute. Cateodata, sute de suflete inalta rugaciunea catre Ceruri intr-un singur glas, in aburul diminetii sau sub clar de luna.

Oamenii vin aici si pentru o minune, atunci cand nimic altceva nu ii mai poate ajuta sau salva. Cate dureri si lacrimi au ingenunchiat oare in fata Icoanei? Cate buze si-au murmurat disperarea? Cate inimi s-au deschis? Lemnul e invechit de vreme, dar innobilat de Chipurile Sfinte, zugravite in culori imparatesti, si de credinta, iubirea si speranta tuturor celor care l-au sarutat de-a lungul timpului. Pe masura acestora trei, iti cresc aripi ca sa te poti inalta acolo unde totul iti este posibil, ca ruga sa rasune in intimitatea Cerurilor si sa determine miscarea care indreapta pe cele de jos dupa cum sunt cele de Sus. Fiindca minunea vine din taria credintei si nestirbirea ei nici macar cu o singura clipa de indoiala: “Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta” (Matei 17.20).

Andreea Milici